La multi ani! E primul text pe 2011 si tin sa incep cu aceasta clasica si mult folosita urare romaneasca. Era sa trec si azi pe langa taste fara sa scriu ceva in jurnal. Parca de cateva zile, cu sarbatoriile specifice sezonului, mi-a fost mai greu sa ma apuc de scris. De ce acum? Am gasit prin calculator un director „Old stuff” si am dat play in casti. Electrizant! Chiar good stuff, Genesis, Deep Purple, Black Sabbath, Chris Rea si lista poate sa continue tot asa, daca asta ar fi scopul articolului de fata. Daca tot m-am intors in timp sa mergem pana in copilaria mea. La jocurile mele, ale tuturor copiilor care nu stiau ce e ala joystick sau compact disc pe vremea aia...
De data asta am lasat un titlu mai vag, nu e chiar numele jocului, e parte din replicile lui. Va mai amintiti strigarea? Da, exact, „Tara, tara vrem ostasi!” despre asta vreau sa vorbesc azi. Conversam zilele trecute cu o prietena din scoala generala, ajunsa la randul ei profesoara acum la maturitate, si mi-a spus ca inca se mai joaca si azi prin curtea scolii acest joc. M-a bucurat foarte mult sa aflu asta, caci prin fata blocurilor nu am mai auzit de mult aceasta replica si o credeam pierduta. Si culmea, elevii respectivi nu erau indrumati de profesori sa joace acest joc.
Despre ce era vorba in joc? Brain storming sa alegi oponentul cel mai potrivit sa iti atace lantul uman, challenging oponentii la o concurenta acerba, leadership din partea celui mai popular dintre noi care incerca mereu sa iasa in fata prin idei sau reusite in provocariile jocului, spirit de echipa la incurajarea propriului campion in aventura sa de a se intoarce invingator aducand cu el un oponent, PR, prin vociile celor care isi reprezentau echipa cu tipetele cele mai puternice... Da, cam asa s-ar putea descrie in epoca globalizarii acest joc. Sa vedem insa cum era atunci. Grupul de copii se impartea in doua echipe care formau fiecare cate un lant uman, componentii tinandu-se de maini, la 15-20 de metri in fata celuilalt lant. Acum venea randul partii de „teatru”, sa zic asa, cu replici.
Echipa 1: Tara, tara vrem ostasi!
Echipa 2: Pe cine?!
Echipa 1: Pe cutare!
Eficienti in comunicare, ce mai, scurt. Oricum pana sa se ia decizia „cutare” se duceau ceva dispute in echipa 1. Acum cel provocat trebuia sa isi ia avant si sa alerge cat poate de tare spre echipa adversa si sa incerce astfel sa sparga lantul de maini intr-un punct pe care il considera el cel mai slab. Si hotararea acestei „verigi slabe” se lua cu participarea intregii echipe 2, nimeni neratand ocazia de a-si da cu parerea. De mic copil romanul s-a invatat sa fie sfatos! Acum existau doua posibilitati: sa sparga lantul, caz in care alegea un component al echipei adverse cu care se intorcea victorios la ai lui, si urma sa strige ei provocarea acum; sau nu spargea lantul, ramanand astfel la echipa oponenta si aceasta continuand sa aleaga alt copil, pana se reusea spargerea. Jocul se incheia cand una dintre echipe nu mai putea sa faca lant, adica ramanea numai cu un singur component. Se putea intinde pe ore intregi, se putea sfarsi cu accidente sau certuri, sau cand ne chema mama in casa, sau, comun anilor 80, cand „baga” ceva bun la alimentara de la bloc si trebuia sa fugim toti la coada.
Am avut zilele trecute o intrevedere constructiva in ale jocurilor copilariei mele cu fratele meu Mihai si cumnatul meu Dan. Le multumesc aici pentru ideile ce mi le-au dat atunci si sper intr-o fructoasa colaborare in continuare. De fapt sunt deschis la propuneri de la toti cei ce au copilarit inainte de era PC, PS, X-BOX, Wii si alte acronime d'astea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu