M-am hotarat demult sa incerc sa expun putin si din gandurile mele pe acest blog, nu numai locuri si intamplari. Sa exprim din ideile si opiniile mele fara a intentiona sa cad pacatul sfatoseniei si a optuzitatii gandirii. Nu voi da pilde ci voi enunta doar pareriile mele proprii, puncte de vedere formate in timpul lungiilor momente de singuratate si plictiseala de pe mare. Desi consider meseria mea ca fiind una dintre cele mai faine din cate exista, daca nu cumva chiar numarul unu, tot mai are si astfel de timpi goi care iti dau prilejul sa inclini spre filosofare.
Titlul de azi va eticheta toate aceste articole ce vor urma pe tema asta. Odata demult, in Muntii Capatanii, am vizitat o manastire. Eram adolescent pe atunci si imi imbogateam personalitatea foarte usor cu parerile altora. Pe asta una am pastrat-o pana astazi, vazand-o ca pe o cucerire intelectuala a explorarilor noastre in muntii valceni. Dar despre ce este vorba... Am urcat cu inca trei buni prieteni pe Muntele Arnota dintre Pietreni si Bistrita. Nu aveam ca destinatie numai manastirea cu acelasi nume ci "cucerirea" piscului. Am intalnit acolo un calugar care ne-a povestit el despre mai multe lucruri pe atunci dar doar asta mi-a ramas in minte: el ne-a explicat originea cuvantului filosofie, din greaca, iubire de intelepciune. Ca asa cum multi scriu gresit cu "z" ar insemna iubire de intuneric. Cred ca sunt singurele cuvinte pe care le-am luat de bune de la o fata bisericeasca, fara sa le cercetez, si asta probabil pentru ca mi-a placut sa cred in ele. Ma simteam pe atunci ca si cum ne-a fost impartasit un mare adevar vechi de cand lumea, sau mai bine spus de cand lumea greaca antica. De atunci am ramas cu terminologia de filosofie, a filosofa si asa mai departe.
Cum spuneam mi-a placut acest punct de vedere si chiar daca lumea mi l-ar combatea eu tot o sa mi-l mentin. Stiu ca "sofie "mai inseamna si frumusete, sau poate numai frumusete, dar oricum si atunci filosofia mea s-ar transforma in iubire de frumos. Acum sa spun si un lucru ce nu imi place in filosofie: citarea. Eu cred ca fiecare dintre noi e un filosof mai mult sau mai putin desavarsit. Sa citezi din marii filosofi mi se pare un plagiat pe fata si o abandonare a capacitatii proprii de a exprima idei noi. Doar in felul asta se poate evolua, participand cu idei noi la ce s-a spus pana acum. Inchipuiti-va un mare brainstorming unde fiecare om adauga unul sau mai multe concepte filosofice. Oare ar fi o limita de idiei? Eu nu cred, s-ar putea dezvolta concepte filosofice in orice directie si ar ajuta la evolutia lumii. Acum nu ma intelegeti ca trebuie sa ne punem toti pe filosofat si sa nu mai facem altceva. Imi amintesc o scena din "Cel mai iubit dintre pamanteni", filmul, caci cartea nu m-am invretnicit sa o citesc. E vorba despre celebra replica "unde dragoste nu e, nimic nu e". Cineva il intreaba pe personajul principal ce e aia, el raspunde ca un concept filosofic, si este intrebat din nou cine l-a enuntat, in ideea ca poate apartine vreunui filosof celebru. Defapt el apartine chiar personajului principal care cat de profesor o fi fost el la viata lui tot nu era privit ca o posibila sursa de asemenea profunzimi. Cam asa vad si eu lucrurile, nu stii niciodata de unde sare iepurele...
Sa filosofam deci!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu