MUZEUL SATULUI IN VERSIUNE JAPONEZA

   Daca in ultima vreme am tot amintit de iarna si am auzit ca prin tara iar e frig m-am gandit azi sa spun o poveste de primavara. Nu orice primavara ci una orientala, cu flori de ciresi din tara soarelui rasare. Va invit sa vizitati alaturi de mine un parc-muzeu in aer liber din Yokohama, Japonia. Pentru un scurt istoric a trebuit de data asta sa ma documentez pe net, ca nu prea imi mai aduc aminte toate detaliile din timpul vizitei de acum 5 ani. Haideti deci sa ne pierdem pe aleile gradinii publice Sankeien.

   Construita la sfarsitul secolului XIX de catre un negustor de matase japonez, pe numele sau Hara Sankei, gradina a fost deschisa publicului sub forma de parc si muzeu arheologic traditional japonez. Omul de afaceri a adunat in gradina sa cladiri specifice din intreaga Japonie. Parcul ce urca pe cateva coline cuprinde in valea centrala un lac alimentat de cateva izvoare si paraie. Ambientul creat de impletirea apelor si padurea ce acopera mai tot parcul e completat de casele japoneze presarate pe ici pe colo. Ai posibilitatea sa descoperi lucruri noi la tot pasul, explorand fiecare coltisor, strabatand orice poteca sau alee ce iti iese in cale. Am avut placerea de a vizita acest loc intr-o zi de primavara timpurie cand floriile pamantului incepeau timide sa se deschida. Am putut sa ma bucur si de frumusetea, renumita de altfel, a ciresilor in floare.

   Vizitatorul e purtat pe alei in jurul lacului central spre cladirile parcului. O casa veche de nobil japonez azi joaca rol de casa de oaspeti si spatiu de spectacole. Intr-o curte specifica se intalnesc cateva cladiri stranse la un loc pentru a constitui un spatiu muzeal inchis si o casa a ceaiului. Aici ai posibilitatea sa vezi picturi si sculpturi din arta traditionala si sa gusti un ceai japonez servit de femei imbracate in chimonouri. Salonul de ceai are ferestre mari indreptate spre un iaz plin cu crapi multi-colori. In apropiere mai sunt cateva cladiri de servicii precum magazin de suveniruri si restaurant, cum altfel, cu mancare japoneza. In Sankeien totul e gandit in stil japonez care te inunda din orice colitisor. Dupa zona centrala se pleaca pe reteaua de poteci, alei si podete sa descoperi frumoasele case japoneze si alte cladiri anexe gospodariilor populare. Jgheaburi de piatra, lampi de gradina, mici altare de familie si statui de zeitati pigmenteaza padurea parcului fascinandu-te cu descoperirea lor la tot pasul. Ateliere mestesugaresti si cladiri administrative din sate japoneze au fost stramutate aici pentru a intregi tabloul. Toate acestea stau sub semnul pagodei aduse aici din Kyoto si instalata pe cea mai inalta culme a parcului. Cele trei etaje ale ei se inalta deasupra copaciilor din jur facand-o usor de observat cam din toate colturile gradinii. Pentru a ajunge la ea poti sa alegi calea scarilor sau o poteca prin padurea de bambus, in ambele cazuri trebuie sa depui ceva efort fizic parca tocmai pentru ca la capatul drumului piosenia templului sa iti incante mai mult spiritul.  

   Parcul Sankeien e un colt de Japonie traditionala in marea aglomeratie moderna a Yokohamei. E un fel de haiku al vremurilor vechi in fata unei Japonii a tehnologiilor avansate. O cale de a cunoaste adevarata lume japoneza a secolelor ce au trecut.







Moment de repaus



VA MAI AMINTITI DE "BABA CU CHILOTI DE TABLA?"

   Azi continui sa imi amintesc de copilarie si jocurile ei. Daca pana acum am recapitulat jocuri de miscare, de aer liber acum vin cu unul ceva mai static. Se poate juca si afara dar si in casa in zilele cand vremea nu perimte zbenguiala prin curte. Totul e sa fie disponibili patru sau mai multi copii. Este vorba despre un joc vesel, un joc al preferintelor, un prilej de chicoteli cu subintelesuri. Asa am vazut atunci si asa vad si acum jocul "Flori, fete, filme sau baieti".

   Se aleg doi copii care sa inceapa jocul ca intrebatori iar restul jucatoriilor se aliniaza sa isi astepte randul la raspuns. Cei doi copii se retrag intr-un loc unde nu pot fi auziti de ceilalti si se decid asupra unui cod simplu, format dintr-o singura cifra. Revin la ceilalti copii care in ordine unul cate unul incearca sa ghiceasca cifra aleasa de cei doi. Optiunile par limitate la 10, cate cifre cunoastem acum, dar va garantez ca pe vremea aia erau mult mai multe, ca sa parafrazez o vorba populara zilele astea, "cate voiau mintea noastra" de copii plini de imaginatie. Asa au aparut "zero taiat", "zero barat", "zero in chiloti" si cate si mai cate zeroruri. Culmea e, realizez acum, ca totul se limita la zero. Nu am auzit niciodata de "noua in chiloti" sau "cinci taiat". Ce e drept de "sapte barat" am auzit ceva mai tarziu, fiind numarul liniei de autobuz ce ma ducea la liceu.

   Sa revenim la joc insa. Cel ce ghicea numarul avea posibilitatea sa decida din ce domeniu isi vor pune nume perechea de intrebatori. Adica flori, fete, filme sau baieti, de aici vine numele jocului, nu? Acum cei doi urmau sa incerce sa ghiceasca preferintele celui care a zis numarul corect si anume astfel: in functie de domeniul ales de el ei trebuie sa isi aleaga fiecare cate un nume (de floare, de fata, s.a.m.d.) astfel incat sa fie cat mai pe placul copilului ghicitor. Trebuia sa ii cunosti afinitatiile acestuia, scopul fiecaruia dintre cei doi era sa fie el ales sa continue in aceasi ipostaza de intrebator alaturi de cel ce le-a ghicit codul. Ca de fapt la asta se limita ideea jocului. Ti se prezentau doua variante, fiecare reprezentand pe cate unul dintre copii intrebatori. Se putea merge pe versiunea de a incerca sa ghciesti preferintele celui care urma sa aleaga sau pe o varianta haioasa. Si aici imaginatia copiilor s-a lasat dusa de val si a creat personaje "de joc" as spune, "Baba cu chiloti de tabla" fiind preferatul meu! Puteai la domeniu fete sa pui orice alt nume a vreunei iubiri ascunse de-a copilariei mele ca daca atarna in balanta cu aceasta baba atunci pierdea din start. Ma distra prea tare expresia, cred... Acum copilul ce alegea dintre cele doua variante forma impreuna cu cel pe care il nimerise noul cuplu de intrebatori ce avea sa desemneze un nou cod. Tot ciclul intrebarilor si alegerilor se repeta astfel pana la plictiseala.

   Ce era captivant la jocul asta? Apareau mereu variante haioase de cod sau de personaje cum am mai zis sau se faceau dezvaluiri despre preferintele fiecaruia. Puteai sa iti confirmi unele banuieli asupra unor asemenea pereferinte punand pe unul sau pe altul sa aleaga dupa cum banuiai ca are unele afinitati asupra altor participanti la joc. O adevarata munca de detectiv vualata sub nevinovatia jocului.

SCENARIU PERPETUM

   Am hotarat cand am inceput blogul asta sa nu ma bag in politica si in fotbal. Azi m-am gandit mult la ce voi scrie in continuare si mi-am gasit o scuza, nu e politica, e social. Despre oameni care nu mai pot rabda de foame si saracie si se rascoala. Reteta e simpla, se iese in starada si se striga disperarea. Urmarea e mai complicata.

   Se ia o tara aflata in pragul unor tuluburari sociale si se agita si mai tare. Cum? Dupa un scenariu simplu: mai intai presa internationala (pentru ca cea locala e subjugata puterii, nu-i asa?) incepe cu anunte timid miscariile dar umflandu-le incet-incet aducandu-le in prag de tablou apocaliptic. E momentul cand "tiranul dictator" se decide sa fuga de teama maselor. Asa incepe haosul. Masele se simt victorioase si se lasa cuprinse de anarhie. Armata, acum de partea demonstrantiilor, se impusca cu "fortele acolite" presedintelui fugar. Din spatele politic al acestuia apare pe un cal alb salvatorul natiunii ce o pune de o noua guvernare a tarii (de parca nu tot el fusese la putere pana atunci intr-un fel sau altul), de "uniune nationala". Intre timp presa locala e libera si ea acum si incepe sa relateze la nivel international dezastrul ce s-a instaurat. Vi se pare cunoscut scenariul? E unul prafuit, fumat deja, scos din rafturi mucegaite dar aplicat pe o noua tara, la timpuri noi, de criza. A, va simteati ca ati fost candva figuranti in acest film? hm, atunci ne incearca un sentiment comun.

   Dar in povestirea mea e vorba de o tara africana si anume Tunisia. Nu vi se pare ca din ce razbate din presa cam asta a fost mersul lucrurilor. Pana acum nici nu stiam ca tara aceea e condusa de un dictator. Chiar presa internationala uita din cand in cand sa ii mai infiereze regimul astfel ca noua de pe margine ne-a scapat faptul asta. O alta victima a crizei. Chiar ma intrebam daca si-a pus cineva problema cate persoane a ucis intr-un fel sau altul criza asta economica, asta asa, ca o paranteza.  Pentru mine Tunisia figura ca o posibila destinatie turistica pana acum vreo doua saptamani iar acum uite ca aflu ca nu era chiar asa bine acolo. Ca a crescut somajul si foametea in ultimii doi ani asta nu mi se pare indeajuns sa scuture atat de puternic un regim totalitar cum e pictat acum cel tunisian. Ma intreb, in incaposenia mea de a crede intr-o teorie a conspiratiei, cu ce a deranjat acest Ben Ali puterea mondiala intr-atat incat sa i se aplice scenariul de urgenta, sa i se dea un eject atat de clasic?

PS ascultam la radio BBC tot felul de comentarii si interviuri pe tema acestei "revolutii" si o intrebare mi-a atras atentia: trebuie sa se teama tinerii din strada care au pornit miscarea de o deturnare a ei, de folosirea ei ca un paravan pentru schimbarea puterii? Respondentul, nu mai stiu daca un analist politic sau chiar un politician local a dat un raspicat nu drept raspuns. Ca va fi instaurata democratia, ca toate partidele politice vor fi reprezentate in noua forma de guvernare, bla-bla-bla... SA LE DESCHIDA CINEVA OCHII LA BIETII MANIFESTANTI TUNISIENI, CA DIN PARTEA UNORA CE AU SIMTIT-O PE PIELEA LOR: REVOLTA VOASTRA DEJA A FOST SCHIMBATA IN PRILEJUL SACALILOR POLITICI DE A-SI INFRUPTA FOAMEA DE PUTERE. TOATE SEMNELE O ARATA! CREDETI CA DE MAINE FOAMEA SI SOMAJUL VOR DISPAREA? NU!

DESPRE BALENE

   Azi am avut multa bataie de cap cautand sa aleg o tema dintre cele care imi treceau prin cap. In timpul cartului de dupa-amiaza s-a rezolvat totul, o noua idee le-a depasit pe toate celelalte trecandu-le in plan secund. S-a intamplat sa trecem tocmai azi pe la sud de Sri Lanka, o zona care mi-e cunoscuta mie ca un fel de intersectie a drumurilor balenelor si vapoarelor. Vremea buna, marea calma si locatia erau conditii perfecte pentru a intalni azi ceva balene. Sansa insa mi-a jucat feste azi, reusind cu greu sa localizez doar 2-3 semne de balene si astea foarte departe. Oricum a fost de ajuns sa ma inspire la scris.

   Un prieten bun ma intreba luna trecuta de cand sunt eu pasionat de balene. Nici nu imi pusesem problema asta... Pai sa fie de cand mi-am inceput meseria asta. Pe mare ai posibilitatea sa observi vietuitoare in mediul lor mai des decat pe uscat. Pasari, delfini, pesti si balene poti vedea in fiecare zi, doar sa fi interesat sa le dai atentie. Asa am devenit pasionat de observarea balenelor. Am citit putin in domeniu si apoi am experimentat in practica astfel ca pot sa spun ca mi-e usor sa prevad on intalnire. Apele mai putin de 200 de metri adancime sunt locurile preferate deoarece aici se gaseste mai multa hrana. In zonele foarte adanci balenele sunt doar in trecere in perioada de migratie. Numai cate un casalot singuratic, mascul batran, se mai avanta in astfel de zone. Ei sunt capabili sa stea sub apa mai mult decat alte exemplare. Vremea buna iti usureaza observatia. Semnele ce marcheaza prezenta balenelor s-ar mai usor in ochi. Un jet de apa, un val mai mare sau cu multa spuma sunt usor notabile. Azi toate conditiile astea s-au implinit si s-a intamplat sa fie si intr-o zona destul de circulata. Asa am putut vedea niste jeturi dar cam departe, dificil de deosebit specia.



Beluga la zoo



   De-a lungul timpului am identificat zone pe glob unde se intalnesc mai mereu balene. Astfel venind dinspre nord pe langa Japonia spre Yokohama, iarna si primavara, vezi adesea casaloti. Sunt cei mai usor de identificat, dupa unghiul de 45 de grade spre fata sub care isi sufla jetul de apa. Luna trecuta trecand prin aceasi zona ca azi am intalnit o familie de trei exemplare. In septembrie 2007 am avut ocazia sa stau la ancora cateva zile in largul portului Durban. Aici am vazut cele mai multe balene, eu banuiesc ca era o perioada de fatare, observand foarte multi pui. Oriunde intorceam ochii vedeam cate un grup de 2-3, pana la maxim 15 exemplare de balene cu cocoasa. A fost o incantare. Tot aici in zona Sri Lanka am vazut cu ani in urma balene pilot. Acestea sunt negre complet si ceva mai mari decat delfinii. sunt foarte intalnite si in jurul Europei, dar eu inca nu am vazut pe acolo. Ce e drept nici nu am mai navigat in ultima vreme prin zona aceea. La capatul opus al paletei coloristice se afla beluga, balena alba. Se intalneste indeosebi in zonele arctice dar eu am avut sansa sa vad una la gradina zoologica din Tacoma, USA.

   Balenele sunt pentru mine animale misterioase. Le poti observa foarte putin timp in trecerea vaporului, adesea speriindu-se de zgomotul facut de elicea navei. Am decis sa tin un fel de jurnal al intalnirilor mele ca sa ma ajute sa le inteleg mai usor si sa deslusesc rutele de migrare si zonele de imperechere. Cateodata am si sansa sa le fotografiez, dar asta chiar e o treaba mai grea, doar daca nu sunt la zoo sau la muzeu...

Schelete de balene la muzeu

Familie in trecere

1, 2, 3 CASTEL!

   Uite ca azi mi-am mai amintit ceva din copilarie, un joc ce mi-era foarte drag sa il joc. Un joc de-a asediul, al indemanarii si vitezei. E Castelul, sau cum mai e cunoscut "1,2,3 castel". E primul caz din lista jocurilor cand avem nevoie de ceva obiecte sa ne desfasuram actiunea, anume o minge si sase pietre. Sau sapte in unele variante, cate una pentru fiecare litera din cuvantul c-a-s-t-e-l plus inca una, varful castelului. Pietrele le cautam sa fie cat mai plate, sa poata fi cladite una peste alta. Daca stateau intr-un echilibru precar cu atat mai bine ca era mai greu de recladit castelul cand erai sub presiunea vanatorii.

   Dar sa o luam cu inceputul. Din grupul de copii se alegeau doi lideri care faceau alegerea echipelor. Ordinea de ales se decidea prin clasica ghicire a pumnului in care se ascundea piatra. Cateodata in vremurile alea eram atat de sarmani de nu aveam nici un ban sa dam cu el pentru asta, asa ca foloseam metoda aceasta a ascunderii pietrei in pumn. Se imparteau asadar jucatorii in doua echipe. Se alegeau apoi pietrele de construit castelul prin asezarea una peste alta, asta fiind motivul pentru care era bine sa fie cat mai plate. Telul jocului era sa darami apoi acest castel de piatra ochindu-l cu mingea de la o distanta de 8-10 metri. Pentru asta fiecare jucator din echipa de atac avea dreptul la o incercare. Unul din jucatorii echipei adverse statea la castel sa recupereze cat mai repede mingea.

   Se perindau la linia de aruncare toti membrii unei echipe. Daca nici unul nu reusea sa doboare castelul atunci treceau ei in aparare si cealalta echipa la aruncat. Daca totusi la un moment dat se lovea si darama castelul atunci toti membrii echipei atacante trebuiau sa fuga deoarece aparatorii incepeau sa ii vaneze cu mingea. In timp ce mingea se pasa intre vanatori, cei ce daramasera castelul incercau sa se apropie de el sa il recladeasca. Asta era tot farmecul jocului, sa distrugi castelul ca pentru mai apoi sa incerci sa il pui la loc sub presiunea aparatorilor care incercau prin lovire cu mingea sa elimine toti membrii echipei adverse. Daca se reusea inaltarea castelului cel ce o facea trebuia sa strige "1, 2, 3, CASTEL!", semnalizand astfel victoria echipei sale. Se putea proteja constructorul de catre coechipierii sai sa nu fie lovit cu mingea sau prin atragerea vanatoriilor in alte diirectii. Daca toata echipa atacatoare era insa eliminata prin atingerea cu mingea a tuturor componentilor ei atunci victoria era de partea aparatorilor si treceau ei la asediat.

   Intre timp mi-am amintit ca acest joc se mai numea si "Sapte pietre", destul de lamuritor asupra problemei mele de la inceput legat de cate pietre compuneau castelul. Dar ma intreb eu, isi mai aminteste cineva ce inseamna "a musca din cascaval"?

IN INIMA OLTENIEI

Cheile Bistritei Valcene

   In drumetia de azi ma intorc din nou in tara. Va invit sa ma insotiti pe taramurile mele natale, sa ne avanturam in mijlocul Judetului Valcea pentru o tura de o zi cu masina la poalele Muntiilor Capatanii. Sunt locuri in care mi-am pentrecut copilaria si mai ales adolescenta, perioada in care am prins gustul calatoriei si foamea de cunoastere prin explorare. Am revazut in urma cu 3-4 ani locuri dragi mie pe unde imi petreceam veriile din timpul liceului alaturi de gasca nebuna de prieteni. Asadar insotiti-ma deci astazi in inima Olteniei.

   Punctul de plecare va fi orasul meu de bastina, Ramnciu-Valcea. Ca sa ajungem la locurile ce urmeaza se merge pe calea spre Horezu. Am hotarat sa descriu un circuit care va incepe in comuna Bistrita. Din soseaua nationala pe care pornisem la drum, in localitatea Costesti, deja si ea celebra in urma infruntarilor dintre mineri si jandarmi din nu mai stiu ce an, cotim la dreapta si strabatem toata comuna Bistrita pentru a ajunge la manastirea cu acelasi nume. Se afla chiar sub stanciile muntelui. Ne oprim pentru un cuvios popas sa vizitam mandra ctitorie a boierilor Craiovesti. Nu sunt un adept al turismului monahal dar unele lacasuri de cult din Romania chiar merita vizitate pentru frumusetea arhitecturii lor, a picturii si a locurilor in care sunt situate. Plus ca aceasta manastire este si un bun punct de plecare spre alte trei obiective din zona: Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, la care se ajunge urcand pe muntele din spatele manastirii si apoi urmand poteca de piatra de pe zidul stanciilor; Cheiile Bistritei Valcene, urcand pe firul apei mai in sus de manastire si trecand astfel pe sub peretele in care se afla intrarea pesterii si daca treci raul Bistrita si urci spre cariera de piatra de pe muntele de vis-a-vis ajungi si la Manastirea Arnota. Asa, printr-un popas de cateva ore putem sa ne impacam spiritul printr-o vizita monahala si sa ne bucuram trupul cu o cura de aer de munte si privirea cu peisaje de neuitat. Nu am mai urcat de mult la pestera, dar mai stiu ca pe vremuri nu avea lumina si cateodata se intampla sa fie incuiat grilajul de la intrare, cheia aflandu-se in pastrare la cuvioasele fete bisericesti, sau mai bine zis manastiresti... Se poate face o intrebare si pregati ceva lanterne inainte de a bate poteca pana la intrare sa nu se constate prea tarziu vreun efort depus degeaba care sa innegureze frumusetea si bucuria drumetiei.



Manastirea Hurezi in era moderna a cablurilor...



   Dupa popasul bistritean iesim iar in drumul national insa nu pentru multa vreme caci dupa dealul urmator il parasim din nou, si de data asta pentru un lacas sfant, Manastirea Hurezi. Se afla un indicator la ramificatia la dreapta asa ca e greu sa ratezi intrarea. Dupa vreo 3 kilometri ajungi la destinatie. Aceasta manastire are ziduri imprejmuitoare mai puternice decat la Bistrita, pozitia sa mai expusa primejdiilor din evul mediu cerand astfel de prevederi defensive. Locul este important si prin insemnatatea sa arhitectonica fiind cea mai mare constructie realizata de Domnitorul Constantin Brancoveanu. Deja amintind ctitorul cred ca am spus totul despre stilul in care se incadreaza, ba chiar ii este reprezentant de frunte, stilul brancovenesc. Intre cele trei manastiri amintite pana acum se pot vedea diferente foarte mari in modelul constructiei lucru ce sta marturie a creativitatii si evolutiei artei arhitecturale la romani in evul mediu.

Cula de la Maldaresti

   Mai departe tot spre descoperirea unor constructii locale ne vom indrepta, dar de data asta civile, nu de cult. Pentru asta intram in orasul Horezu si o cotim la stanga inainte de centru pentru a ajunge in localitatea Maldaresti. Bogatia acestor locuri, pamantul rodnic si muntii purtatori de minereuri bogate si paduri intinse, au atras intotdeauna si oameni cu putine bune intentii sau mai deloc... ori acolo unde existau ele erau indreptate numai in ceea ce ii privea pe ei insisi. Astfel locuitorii de aici au trebuit sa se protejeze de astfel de calcari. Au aparut in aceasta zona casele boieresti fortificate numite cule. Cele de aici sunt unice prin starea lor de conservare foarte buna. In intreaga Oltenie se afla cateva zeci de asemenea constructii. Mai pot fi intalnite si in Serbia si parca prin partea Albaniei am auzit eu, dar astea de aici, de la Maldaresti, sunt cele mai frumoase si bine pastrate dintre toate. Au povestiile si legendele lor pe care le poti descoperi numai vizitandu-le. Trecand pragul unei asemenea "redute" populare parca incepi sa traiesti putin din vremurile tumultoase de demult.

Atelier de olari

   Cam asa mi-am umplut eu o zi de septembrie a lui 2006, vizitand colturi de rai oltenesc. La intoarcere spre Ramnic am mai oprit si la celebrele ateliere de olari din Horezu. Chiar daca nu esti pornit sa cumperi ceva acolo poti participa la procesul crearii obiectelor din lut. Azi vechiul mestesug al prelucrarii pamantului se imbina cu arta picturii moderne dand nastere la adevarate capodopere care pot servi foarte usor ca suveniruri ale unei asemenea preumblari.



Vaza aia mare de langa nevasta-mea o sterg eu acum de praf in sufrageria noastra...



FILOSOFIA MEA

   M-am hotarat demult sa incerc sa expun putin si din gandurile mele pe acest blog, nu numai locuri si intamplari. Sa exprim din ideile si opiniile mele fara a intentiona sa cad pacatul sfatoseniei si a optuzitatii gandirii. Nu voi da pilde ci voi enunta doar pareriile mele proprii, puncte de vedere formate in timpul lungiilor momente de singuratate si plictiseala de pe mare. Desi consider meseria mea ca fiind una dintre cele mai faine din cate exista, daca nu cumva chiar numarul unu, tot mai are si astfel de timpi goi care iti dau prilejul sa inclini spre filosofare.

   Titlul de azi va eticheta toate aceste articole ce vor urma pe tema asta. Odata demult, in Muntii Capatanii, am vizitat o manastire. Eram adolescent pe atunci si imi imbogateam personalitatea foarte usor cu parerile altora. Pe asta una am pastrat-o pana astazi, vazand-o ca pe o cucerire intelectuala a explorarilor noastre in muntii valceni. Dar despre ce este vorba... Am urcat cu inca trei buni prieteni pe Muntele Arnota dintre Pietreni si Bistrita. Nu aveam ca destinatie numai manastirea cu acelasi nume ci "cucerirea" piscului. Am intalnit acolo un calugar care ne-a povestit el despre mai multe lucruri pe atunci dar doar asta mi-a ramas in minte: el ne-a explicat originea cuvantului filosofie, din greaca, iubire de intelepciune. Ca asa cum multi scriu gresit cu "z" ar insemna iubire de intuneric. Cred ca sunt singurele cuvinte pe care le-am luat de bune de la o fata bisericeasca, fara sa le cercetez, si asta probabil pentru ca mi-a placut sa cred in ele. Ma simteam pe atunci ca si cum ne-a fost impartasit un mare adevar vechi de cand lumea, sau mai bine spus de cand lumea greaca antica. De atunci am ramas cu terminologia de filosofie, a filosofa si asa mai departe.

   Cum spuneam mi-a placut acest punct de vedere si chiar daca lumea mi l-ar combatea eu tot o sa mi-l mentin. Stiu ca "sofie "mai inseamna si frumusete, sau poate numai frumusete, dar oricum si atunci filosofia mea s-ar transforma in iubire de frumos. Acum sa spun si un lucru ce nu imi place in filosofie: citarea. Eu cred ca fiecare dintre noi e un filosof mai mult sau mai putin desavarsit. Sa citezi din marii filosofi mi se pare un plagiat pe fata si o abandonare a capacitatii proprii de a exprima idei noi. Doar in felul asta se poate evolua, participand cu idei noi la ce s-a spus pana acum. Inchipuiti-va un mare brainstorming unde fiecare om adauga unul sau mai multe concepte filosofice. Oare ar fi o limita de idiei? Eu nu cred, s-ar putea dezvolta concepte filosofice in orice directie si ar ajuta la evolutia lumii. Acum nu ma intelegeti ca trebuie sa ne punem toti pe filosofat si sa nu mai facem altceva. Imi amintesc o scena din "Cel mai iubit dintre pamanteni", filmul, caci cartea nu m-am invretnicit sa o citesc. E vorba despre celebra replica "unde dragoste nu e, nimic nu e". Cineva il intreaba pe personajul principal ce e aia, el raspunde ca un concept filosofic, si este intrebat din nou cine l-a enuntat, in ideea ca poate apartine vreunui filosof celebru. Defapt el apartine chiar personajului principal care cat de profesor o fi fost el la viata lui tot nu era privit ca o posibila sursa de asemenea profunzimi. Cam asa vad si eu lucrurile, nu stii niciodata de unde sare iepurele...

   Sa filosofam deci!

IARNA PE MARE

   Ca sa pastrez tema postarii anterioare, si anume iarna si frigul, voi continua azi cu cateva amintiri din anii trecuti cand am prins ceva zapada pe unde am umblat. In voiajul de acum cea mai nordica latitudine o ating in Coreea de Sud unde sunt cam 4-6 grade noaptea in perioada asta.

   Au fost unii ani in care iarna m-a cam sarit, eu fiind prin tarile calde, anume Vest Africa si Peninsula Arabiei. . Ar zice unii, printre care era si nevasta-mea intr-o vreme, ca ce bine de mine ca nu am de a face cu frigul de acasa. Pai sa vedem putin: nu mai departe de anul trecut in ianuarie si februarie m-am invartit prin Golful Aden, la 25-30 de grade Celsius doar ca acolo eram tot intr-o alergatura, ca sa ne ferim de piratii ce abunda in zona; apoi cu cativa ani mai in urma am prins vreo doua ierni prin Africa unde 30 de grade le consideram racoare. Toate bune daca nu ar trebui sa muncesti 12 ore pe zi in doua reprize de cate sase afara pe coverta, la marfa, in asemenea temperaturi.

   Dar parca voiam sa vorbesc despre zapada! A fost un caz curios pentru mine in iarna lui 2003-2004. Eram cu nava Thekla la Anwerp. Exact ce luna era nu imi mai aduc aminte acum dar stiu ca peste noapte a nins cat sa se faca alb asfaltul, cam un centrimetru, maxim 2. A doua zi pe la ora 10 disparuse tot si era iar curat. In dimineata aia asteptam insa un taxi sa ne duca in oras cu ceva treburi la un cabinet medical. A intarziat vreo ora jumate. Motivul? Soferul locuia intr-un sat din apropiere si valul de ninsoare (!) pricinuise blocaje serioase pe autostrada! Pentru Belgia intr-adevar aia fusese o zapada mare. Acum cred ca trebuie sa explic putin: in zonele cu influenta marina ninsorile sunt mai rar intalnite. Nu am prea vazut multe desi m-am invartit si in jurul Europei si a Americii de Nord pe timp de iarna. E la fel ca in Romania, cand in toata tara ninge, la Constanta ploua, clima e imblanzita de vecinatatea marii.

   Am intalnit insa si zapada pe mare, in Pacificul de Nord, iar in Marea Baltica in apropierea Poloniei am avut ocazia sa navig si prin gheata. Acolo marea avea sloiuri mici de gheata la suprafata iar lacul pe care am intrat era complet inghetat, traficul facandu-se in urma unui remorcher ce spargea gheata. La Szczecin in port dimineata pe la 6-7 se apucau spargatoarele sa curete bazinul ca sa poata face loc traficului din timpul zilei. In Marea Bering sprayul de spuma cauzat de vant se acumula sub forma de gheata pe prova navei Sealand Explorer in iarna lui 2006. La Roterdam, in prag de iarna, intr-un noiembrie, am vazut un fenomen ciudat: furtuna de ninsoare cu fulgere si tunete, ceva gen furtuna de vara, ce nu a durat mai mult de o ora.

 

   Adaug si cateva poze acum, printre care si o furtuna de iarna tot in Pacificul de Nord si o vedere de acasa, de la Constanta, ca si aici iarna poate fi spectaculoasa cateodata.

PORTUL OLANDEZ

   Am auzit ca in tara e frig, a venit serios iarna si m-am gandit sa mai incalzesc putin atmosfera spunand ca si in alte locuri pe glob e frig. Dupa principiul pur romanesc "sa moara si capra vecinului". Numai ca in locul cu pricina e frig mai tot timpul anului, vara maximele ajungand pe la un 20-22 de grade Celsius. Este vorba despre Dutch Harbour, Alaska.

   Stiu ca va zice ceva numele asta, sa va reamintesc. L-a facut celebru Discovery Chanel prin serialul documentar "A Deadly Catch" (sper ca asa se scrie). Da, e locul acela unde de doua ori pe an se strang o gramada de pescari americani si pornesc pe Marea Barentz sa captureze ditamai crabii. E un port micut de pe Insula Unalska, Arhipelagul Aleutine. Si cum populatia locului nu e asa numeroasa incat sa poata consuma local toata recolta trebuie ca cineva sa treaca pe acolo in drum spre Asia sa ia surplusul de crabi si somoni sa il livreze la japonezi. Asa am ajuns si eu sa vizitez Dutch Harbour in iarna/primavara lui 2006-07. Am reusit chiar sa cobor la uscat si sa fac o scurta plimbarea prin partea locului. Chiar si acolo, la un capat de lume, am intalnit romani. Ce e drept nici lui Doamna Elena nu ii venea sa creada ca aude romaneste pe straziile din Unalaska, capitala insulei. Nu o sa va vina sa credeti dar pe insulita asta mica sunt 3 orase, dintre care unul e si capitala. Ce e drept sunt inghesuite in nord, langa port si aeroport, restul insulei fiind declarat rezervatie naturala si apartinand de bastinasii locului, aleutinii, sau cam asa ceva cred ca vine in romaneste. Daca vrei sa parasestii "zona urbana" sa o tai pe coclauri trebuie mai intai sa te adresezi comunitatii lor cu o cerere tip si, in caz ca e aprobata plimbarea ta, sa nu te abati de la traseul stabilit dinainte. Cei 3000 de americani care stau permanent acolo sunt de fapt un fel de oaspeti, doar teritoriul orasului apartinandu-le, rezervatia fiind un teren interzis in mod normal. In timpul sezonului de pescuit, adica de doua ori pe an populatia insulei se dubleaza. Atunci prin viata mai toate afacerile locale. Eu am nimerit in extrasezon si nu am vazut picior de om pe strazi, ziua in amiaza mare. 

   Puncte de interes deosebit nu sunt pe acolo, daca lasam deoparte ca locul in sine e unul special. Am vizitat un magazin universal din port, amenajat pentru comunitatea de pescari migratori, destul de bine aprovizionat cu de toate dar si foarte scump, ca orice magazin insular, unde toata marfa e adusa de pe continent. Apoi ne-am tras spre capitala unde am fost la biblioteca (nu ca as fi vreun fan Cristoiu, dar stiam ca acolo gasim internet -  asa ca si acum port cu mandrie asupra mea legitimatia de biblioteca din Unalaska, Alaska, USA). Dupa ce am lecturat destul net-ul am purces la o plimbare prin oras. Am facut si cateva poze, unele dintre ele insotind acest text. Acolo vulturii plesuvi, simbolul american, se intalnesc cam ca la noi cioriile sau vrabiile, doar ca marimea e un pic diferita. La vapor ma chinuiam sa prind unul in poza in timp ce se rotea in zbor deasupra portului. Mai tarziu dupa ce am vazut cateva sute ma cam saturasem de ei si nu ma mai mira prezenta lor. Plimbandu-ne pe strada am fost reperati de romanca despre care va vorbeam mai devreme. Ne-a indicat un bar local de unde mai tarziu ne-a ridicat cu masina sa sa ne duca la dumneai acasa. Foarte primitoare si vesela sa intalneasca conationali acolo. Sotul sau, tot roman, era sofer pe unul dintre camioanele care ne aduceau noua containere la vapor. Cu aceasta vizita timpul meu liber a expirat si a trebuit sa ma intorc la vapor, la munca. Oricum, atat cat a fost de scurta, prima vizita a mea pe pamanturile alaskai imi va ramane mereu in memorie. Sper sa mai fie si altele in viitor.

 


O parte din flota de pescari

 



LICURICII MARII

   Ma intorc azi la subiectul vietuitoarelor marine ca sa povestesc despre unul dintre cele mai spectaculoase fenomene, cu forme foarte variate si cu raspandire cam pe tot globul. Explicatia exacta nu s-a gasit inca si adesea e comparat cu licuricii ce ii vedem sclipind in noapte. Numai ca in oceanele lumii formele de vitata care il produc sunt mult mai variate. E cunoscut sub denumirea de bioluminiscenta. Descarcari electrice la nivel nervos, produs al unor procese chimice sau efecte ale interactiunilor fizice, s-au cautat tot felul de explicatii, si tind sa cred ca e cate ceva din fiecare.

   Dar iata cam ce am observat eu in cateva cazuri; va trebui sa povestesc cat mai plastic, fiind dificil de captat in poze, si nici nu am incercat de altfel. Prima data mi s-a intamplat sa intalnesc bioluminiscenta in timpul unui voiaj din 2003, in Oceanul Atlantic, in apropierea coastei de vest a Africii. Citisem in carti cam cum se prezinta, dar inca nu vazusem, a trebuit sa deduc singur. Am inceput sa vad in jurul vaporului sclipiri in apa. Diferite culori, verzi, albe, galbene si portocalii, ca blitzurile aparatelor foto de pe un stadion. Stiti, ca la o deschidere de olimpiada cand se sting toate luminiile si poti sa vezi in bezna tribunelor numai flashuri. Asta comparatie mi-a venit atunci in minte, si o pastrez ca pe cea mai apropiata de ce am vazut eu atunci. Am urmarit fascinat fenomenul timp de o ora. Intensitatea si numarul aparitiilor a variat tot timpul, am observat ca se vad si mai departe de vapor, deci nu numai in valul de prova sau cel de siaj. Am contactat in radio un vapor care se afla la 9 mile distanta de mine si am intrebat daca si in zona aceea se pot observa luminitele. Mi s-a confirmat. Am ajuns la concluzia ca in acea noapte fenomenul s-a intins pe o suprafata de cel putin 14x9 mile patrate. O alta forma am intalnit-o in apropierea insulelor japoneze,  indeosebi vara, unde spuma marii devine fosforescenta la trecerea vaporului. Coloritul e mai sarac insa aici, am vazut doar verde si alb. E ca si cum ti-ai tuna vaporul si ai pune neone dedesupt, ca la masini. se degaja o lumina destul de puternica care invaluie bizar corpul navei. E un spectacol interesant la prima vedere, dar fiind ca l-am intalnit deja prea des mie nu prea imi mai zice nimic. Un caz special mi-l aduc aminte dintr-o noapte in Golful Biscaya, cand langa vapor am vazut luminitele grupate in forma unui peste de vreo 2-3 metri lungime. M-a inspaimantat putin ce-i drept, sa ghicesti in noapte conturul unui peste mare numai dupa sclipirile galbene degajate de spinarea sa. A inotat cateva minute alaturi de vapor dupa care a disparut in adancuri.

   Ce e ciudat cu acest caz este ca am observat clar un animal mare, desi cat am cautat eu prin carti despre acest fenomen al bioluminiscentei nu am gasit nimic referitor la vietuitoare atat de mari. Acum ce spun oamenii de stiinta pana aici: bioluminiscenta e produsa de microroganisme marine care o produc pe cale chimica, iar in cazul vietuitoarelor mai mari, pesti, meduze sau crustacee ea provine din descarcari electrice la nivelul invelisului exterior. Pot fi forme de disimulare a prezentei, sau tocmai de semnalizare a ei, de protectie impotriva pradatorilor sau pur si simplu poate fi involuntar produsa de frecarea cu apa sau corpuri din apa, exemplu clar fiind trecerea navei pentru cazul din Japonia. Nu mi-am propus sa dau aici prea multe amanunte stiintifice, ma voi opri deci acum, mai spunand doar ca e un lucru mirific in orice forma s-ar prezenta, mai putin cunoscut celor care nu calatoresc pe mare, figurativ vorbind si pastrand proportiile l-as compara cu aurora boreala.

PE CINE?!

   La multi ani! E primul text pe 2011 si tin sa incep cu aceasta clasica si mult folosita urare romaneasca. Era sa trec si azi pe langa taste fara sa scriu ceva in jurnal. Parca de cateva zile, cu sarbatoriile specifice sezonului,  mi-a fost mai greu sa ma apuc de scris. De ce acum? Am gasit prin calculator un director „Old stuff” si am dat play in casti. Electrizant! Chiar good stuff, Genesis, Deep Purple, Black Sabbath, Chris Rea si lista poate sa continue tot asa, daca asta ar fi scopul articolului de fata. Daca tot m-am intors in timp sa mergem pana in copilaria mea. La jocurile mele, ale tuturor copiilor care nu stiau ce e ala joystick sau compact disc pe vremea aia...

   De data asta am lasat un titlu mai vag, nu e chiar numele jocului, e parte din replicile lui. Va mai amintiti strigarea? Da, exact, „Tara, tara vrem ostasi!” despre asta vreau sa vorbesc azi. Conversam zilele trecute cu o prietena din scoala generala, ajunsa la randul ei profesoara acum la maturitate, si mi-a spus ca inca se mai joaca si azi prin curtea scolii acest joc. M-a bucurat foarte mult sa aflu asta, caci prin fata blocurilor nu am mai auzit de mult aceasta replica si o credeam pierduta. Si culmea, elevii respectivi nu erau indrumati de profesori sa joace acest joc.

   Despre ce era vorba in joc? Brain storming sa alegi oponentul cel mai potrivit sa iti atace lantul uman, challenging oponentii la o concurenta acerba, leadership din partea celui mai popular dintre noi care incerca mereu sa iasa in fata prin idei sau reusite in provocariile jocului, spirit de echipa la incurajarea propriului campion in aventura sa de a se intoarce invingator aducand cu el un oponent, PR, prin vociile celor care isi reprezentau echipa cu tipetele cele mai puternice... Da, cam asa s-ar putea descrie in epoca globalizarii acest joc. Sa vedem insa cum era atunci. Grupul de copii se impartea in doua echipe care formau fiecare cate un lant uman, componentii tinandu-se de maini, la 15-20 de metri in fata celuilalt lant. Acum venea randul partii de „teatru”, sa zic asa, cu replici.

Echipa 1: Tara, tara vrem ostasi!

Echipa 2: Pe cine?!

Echipa 1: Pe cutare!

Eficienti in comunicare, ce mai, scurt. Oricum pana sa se ia decizia „cutare” se duceau ceva dispute in echipa 1. Acum cel provocat trebuia sa isi ia avant si sa alerge cat poate de tare spre echipa adversa si sa incerce astfel sa sparga lantul de maini intr-un punct pe care il considera el cel mai slab. Si hotararea acestei „verigi slabe” se lua cu participarea intregii echipe 2, nimeni neratand ocazia de a-si da cu parerea. De mic copil romanul s-a invatat sa fie sfatos! Acum existau doua posibilitati: sa sparga lantul, caz in care alegea un component al echipei adverse cu care se intorcea victorios la ai lui, si urma sa strige ei provocarea acum; sau nu spargea lantul, ramanand astfel la echipa oponenta si aceasta continuand sa aleaga alt copil, pana se reusea spargerea. Jocul se incheia cand una dintre echipe nu mai putea sa faca lant, adica ramanea numai cu un singur component. Se putea intinde pe ore intregi, se putea sfarsi cu accidente sau certuri, sau cand ne chema mama in casa, sau, comun anilor 80, cand „baga” ceva bun la alimentara de la bloc si trebuia sa fugim toti la coada.

   Am avut zilele trecute o intrevedere constructiva in ale jocurilor copilariei mele cu fratele meu Mihai si cumnatul meu Dan. Le multumesc aici pentru ideile ce mi le-au dat atunci si sper intr-o fructoasa colaborare in continuare. De fapt sunt deschis la propuneri de la toti cei ce au copilarit inainte de era PC, PS, X-BOX, Wii si alte acronime d'astea.