IN CAUTAREA ADOLESCENTULUI PIERDUT

Cam de aici ar incepe Uniunea Europeana

   Iata ca vantul de toamna ma impinge de la spate sa mai scriu si eu ceva. Desi e caldut, vantul asta imi aminteste ca vara a trecut si concediul meu se apropie de sfarsit. Cat de curand imi voi lua zborul (la propriu) spre destinatii straine. Asa ca profit de un moment de liniste ca sa imi reamintesc expeditia de regasire din aceasta vara.

Poate v-ati prins deja, nu e plaja din Mamaia,
desi la o prima privire s-ar putea confunda...

Santier naval inchis la Sulina

   Candva, demult, acum vreo 22 de ani, am fost intr-o tabara scolara ce avea sa devina cea mai frumoasa aventura a mea. Am fost la Sulina, la cel mai estic punct al tarii, care intre timp a devenit cel mai estic punct al Europei. Anul acesta, dupa ce am citit romanul Europolis, m-am gandit sa strang gasca din adolescenta si sa incerc sa reiau firul aventurii de unde il lasasem cu mai bine de doua decenii in urma. E mai usor sa strangi sapte muste intr-o lovitura (ca sa parafrazez titlul unui basm citit in copilarie) decat sapte oameni in floarea varstei cu familii sau fara si diferite obligatii! Dar eu macar mi-am confirmat naivitatea adolscentina crezand ca va fi posibil, si faptul ca lumea nu stie sa zica un NU categoric ci doar sa raspunda cu ambiguitati si amanari. Pe principiul ce poti refuza azi, nu lasa pe maine, lasa pe poimaine ca se prinde el ca e vorba de un refuz, hihi!

   Dar sa revenim la calatorie... Unde din afara Sulina pare un capat izolat de lume, pe cand te apropii iti dai seama ca nu mai e asa. Acum Canalul Sulina pe care se face legatura dintre Tulcea si capatul deltei e strabatut de puzderie de barci si vaporase care satisfac prin viteza de deplasare toate nevoile turistilor. Daca vrei doar un weekend prelungit la Sulina ia o barca rapida care in mai putin de 2 ore strabate cei aproximativ 70 de km intindere de apa. Daca ai mai mult timp la dispozitie si vrei sa fi introdus lent in atmosfera locului poti sa iei vechiile vaporase care parcurg distanta in 4 ore. Totul tine de dorinta si de buget. La prima vedere mi s-a parut neschimbata Sulina, cu cateva repere care mi le aminteam din trecut inca la locul lor. Asta insa doar la prima impresie. Si aici capitalismul haotic romanesc isi face simtita prezenta. Industria a fost omorata mai mult sau mai putin voit iar locul ei a fost luat de o exploatare turstica hei-rupista. Este raiul evaziunii fiscale, pentru putine plati primind bon si acestea nefiind prea mult conectate la turism (cumparaturi in magazin si mese la restaurant). Desi am vazut ca ANAF-ul are vreo doua sedii in oras, cred ca lucratorii erau plecati la pescuit pe bune, peste, nu nereguli...

Pe aici se vine la plaja

La un capat la Dunarii

Ex-adolescentul, cu vechea tabara

Cofetaria adolescentului flamand

   Of, of, dar cred ca tare dezamagit am fost in strafundurile mele de aceasta calatorie daca fara intentie la fiecare sfarsit de idee ajung sa povestesc partile negative. Sulina este un capat de delta. Daca vrei sa explorezi numai delta, nu e o destinatie bine aleasa. Daca vrei insa si mare si delta, e destinatia perfecta. Poti lejer sa iti planifici vreo 5-6 zile pentru a acoperi cat mai bine zona. De aici poti pleca sa vizitezi Padurea Letea, gura de varsare a Dunarii in mare, golfuri si lacuri cu pasari acvatice. Poti sa faci pauze intre aceste calatorii de explorare prin lungi plimbari pe plaja salbatica sau pur si simplu lenevind la soare pe nisip sau mai nou, ca si aici a ajuns modernismul, pe un sezlong inchiriat. Turismul de bresa este si el binevenit aici prin ramurile de pescuit, culinar si, mai nou venitul in Romania, birdwatching. Si peste toate astea se poate face si un pic de turism urban, insa acesta este de pionierat, fiind cenusareasa locului. Daca vii la Sulina sa identifici istoria locului documenteaza-te foarte bine inainte si nu crede ca vei regasi ceva din Europolis... Poate doar sediul Comisiei Europene a Dunarii si un muzeu de la poalele farului din oras, in rest, succes la descoperire! 

UN cal salbatic... ratacit

Colt din Padurea Letea

   Si in aceasta directie, dupa ce ai vizitat muzeul mai sus amintit, iti recomand sa incepi cu un fel de sfarsit, adica cimitirul multietnic al orasului. Eu am pornit explorarea lui de la o informatie gresita, ca ar avea trei sectiuni, corespunzatoare etniilor locale, dar am descoperit in final vreo cinci cel putin: vechea zona a vest-eurpeniilor unde predomina englezii si germanii ajunsi sa moara la acest capat de lume prin intamplari foarte diferite (lucrartori la CED, marinari, salvatori ad-hoc deveniti si ei victime, etc), zona romano-greaca (sau ortodoxa de rit nou) unde se gasesc monumente funerare care spun povesti intregi, nu numai a defunctiilor ci si a locurilor acestea, zona slava (ortodoxism de rit vechi) unde am descoperit ca mormintele sunt orientate invers decat toate celelalte, si mai micile si retrasele zone musulmana si iudaica, care par putin parasite, probabil comunitatiile actuale nefiind foarte puternice. O lectie vie de istorie intr-un loc dedicat mortiilor... Apoi pentru a continua periplul urban de descoperiri nu iti mai ramane decat sa strabati singurel straziile orasului si sa te miri si sa admiri de ce gasesti, ca prea multe indrumari nu vei gasi. Doar niste indicatoare catre cele 4-5 biserici de diferite confesiuni care insa toate poarta hramul Sfantului Nicolae, si cauza acestui fapt ramanand un mister pentru mine. 

Monument funerar

   Dincolo de toate aspectele negative cu care am incheiat fiecare aliniat concluzia mea este ca Sulina este un loc foarte ofertant. Mie mi-a placut aceasta a doua explorare a locului, cumva am regasit adolescentul acela din tabara scolara inca extistenta care isi completa mesele la o cofetarie care acum este inchisa si parasita. Mi-am reconstituit plimbariile de atunci partial fizic, partial in depanarea unor amintiri prin povestiile cu care mi-am plictisit insotitorii. Sulina este, inca, un loc curat unde nu ajung atat de multi turisti incat sa isi lase prea pronuntat urmele trecerii de porcus turisticus. Nu spun acum ca plimbandu-te cu barca pe canale printre nuferi si pasari de balta nu vei gasi si endemicele pet-uri, dar parca aici sunt totusi mult mai putine decat in restul zonelor atat de batute din restul tarii. Si poate ca nu am fost eu azi in cea mai buna pasa de a scrie, cu tot vantul asta sacaitor de toamna fierbinte, dar macar pozele sper sa fie mai inspirationale decat mine...

O TOAMNA PARADISIACA, VAL-PARA(D)ISIACA

Cladire stil nord american 

Preferatul meu! Asemanarea e izbitoare...

O lume plina de culoare

   Iata-ma-s din nou cu o poveste de calatorie dupa o pauza foarte mare. Am mai calatorit intre timp in locuri fascinante dar nu prea mi s-a aprins scanteia de povestitor intr-atat incat sa ma pun cu degetele pe taste, cu ochii pe poze si mintea pe amintiri. Hm, trei conditii esentiale! Ce m-a adus acum in aceasta conditie? O calatorie cu capul in jos, cum obisnuiesc eu sa denumesc trecerile mele la sud de Ecuator. Mai precis, am vizitat America de Sud, Peru si Chile pe coasta Pacificului, si am fost placut surprins de Valparaiso. Suna bine numele, asa-i? Am crezut si eu ca are vreo legatura cu traducerea libera in romana, Valea Paradisului, dar frunzarind putin wiki-enciclopedia am aflat ca si-a primit numele asta nu direct prin impresia de loc paradisiac care ar fi starnit-o fondatorului, ci doar prin dorinta acestuia de a-si aminti de locurile natale. Capitanul de vas care a fost primul european ajuns aici, din intamplare, cautand hrana si apa pentru o expeditie mai mare de explorare a zonei, a fondat asezarea denumind-o dupa satul sau natal din Spania, Valparaiso. Nu stiu ce l-a inspirat, caci aici sunt numai dealuri. De cum ajungi in golful din fata portului observi ca dupa o fasie ingusta de pamant plat relieful se schimba intr-o linie continua de coline. Locuitorii nu cred ca au stat prea mult sa se gandeasca la ironia numelui, desi e logic ca acolo unde sunt dealuri trebuie sa fie si o vale pe undeva, si au purces sa invadeze coastele cu locuintele lor. Si au facut-o in cel mai colorat mod posibil.

O denumire simpla: "Casa albastra"

   Elevator d’Artileria e unul dintre cele mai populare din oras. Te ajuta sa ajungi intr-un punct strategic, chiar deasupra portului, punct ce in trecut cred ca a avut mare insemnatate in apararea orasului. Din aceasta cauza s-a si construit aici o unitate militara, de unde si numele colinei, care azi gazduieste intr-o aripa a sa Muzeul Naval. Acum acest punct e strategic si prin aspect turistic, adunand in jurul unui bun loc de observatie asupra orasului un muzeu, un targ de suveniruri si cateva cafenele. Fiind vorba de un muzeu cu tema navala nu am putut sa il ratez si l-am vizitat si eu. Am fost placut surprins de informatiile descoperite aici si de piosenia si mandria cu care erau expuse. Istoria moderna, de cand au venit primii europeni, a Chile-ului e strans legata de istoria navala. Amiralul O’Higgins, om important in lupta pentru indepententa tarii, a spus odata, parafrazez, ca “oricate batalii ar castiga chilienii, fara sa aiba suprematia pe mare, acestea vor fi in van”. Prima data in zona s-a ajuns pe mare, independenta si-au castigat-o prin importante batalii navale, economia si-au dezvolatat-o printr-un puternic segment maritim. Pana la deschiderea Canalului Panama la inceputul secolului XX, Valparaiso era cel mai important port la Pacific din America Latina, punct important de escala a tuturor navelor care tranzitau Stramtoarea Magellan situata ceva mai la sud si apartinand tot de Chile. A jucat un rol important si in goana dupa aur din California, din aceasi cauza, punct de alimentare a vapoarelor ce transportau aventurieri europeni spre taramul fagaduintei. In secolul XIX a fost denumit Little San Francisco datorita unei vagi asemanari cu cel mare. Poate dispunerea colinara a orasului si probabil specificul marinaresc al locului i-au adus aceasta comparatie. Mie si acum mi-a amintit putin de SF, fara sa fi citit inainte aceasta denumire. Ce e drept mi s-a parut si ritmul de viata al strazii sa fie in acord cu cel din nord cu care era comparat acum mai bine de 100 de ani. 

  Valparaiso e de departe cel mai colorat port pe care l-am vazut vreodata. Unii localnici s-au multumit sa isi vopseasca uniform casa intr-o culoare pastelata, altii au mers chiar mai departe si au permis artistilor sa aiba grija de acest aspect, acoperindu-le locuinta cu graffiti. Astfel portul a devenit o expozitie de arta a strazii, o arta placuta desi unele picturi pot parea putin horror. Lucrarile sunt pline de culoare, de inteles si talc, nu sunt simple mazgalituri. In alte colturi ale lumii arta graffiti-ului este interzisa, asa zisi artisti locali o folosesc ca o forma de protest doar ca sa se semneze, sa transmita mesaje scrise sau codate, cateodata obsecene sau poate doar sa isi exerseze mana. Dar fac asta in graba, monocrom sau cu numar limitat de culori si adesea la adapostul intunericului. Nu, la Valparaiso nu e asa. Forma de arta-protest a graffiti-ului a devenit un simbol al orasului, o marca a locului. Cei mai priceputi artisti din intreaga lume in domeniul acesta sunt invitati sa isi lase creatiile unei eternitati cat viata unei cladiri, aici, pe plaja ingusta a Pacificului. Si astfel, poti intalni opere de arta imense, vizibile de foarte departe, pe garduri, pe case, pe blocuri. Dispunerea orasului pornind de pe plaja si urcand dealurile ajuta in expunerea galeriei inedite de arta. Fiind un fel de amfiteatru este usor sa observi cladirile pictate atat privindu-le de pe plaja, din centrul orasului, sau din puncte de belvedere situate in cartierele cocotate pe coline. Centrul pare tern la o prima privire tocmai din lipsa unei perspective complete asupra sa cand esti acolo, jos, in inima orasului. Dar strabatandu-i straziile poti avea oricand surpriza sa mai descoperi o capodopera imediat dupa primul colt, pe vreun gard sau pe calcanul vreunei cladiri. Si apoi trebuie sa incepi sa urci ca sa descoperi cartierele cochete de case in stil colonial, sau cele saracacioase cu case strambe si inghesuite, adesea injumatatite de vreo alunecare de teren. Oamenii locului s-au gandit la acest aspect al vietii cotidiene, al coborarii si urcarii pantelor destul de abrupte cu strazi inguste si asa ca au construit elevatoare. Acestea sunt mijloace de transport in comun constituite dintr-o cabina mare cu banci in interior care se deplaseaza pe o sina construita pe coasta dealului. Defapt o telecabina care nu e pe cablu ci pe sina, mai simplu zis. Nu sunt construite pentru distante lungi, ci pentru pante abrupte care altfel ti-ar consuma mult timp si energie sa le parcurgi. Exista si varianta treptelor sau a stradutelor, dar este preferat sa le folosesti la coborare. 

   Mai sunt multe muzee ascunse prin cartierele de pe dealuri ale orasului. Insa unul aparte este plasat special intr-un loc proeminent tocmai pentru a servii fostului stapan drept cuib de vultur cu posibilitatea de a avea o privire panoramica asupra intregului oras. Acest muzeu este La Sebastiana, casa scriitorului Pablo Neruda. Inca de la intrare aflii ca poetul laureat al Premiului Nobel pentru Literatura a fost si un diplomat, filosof si politician influent al Chile-ului. A avut trei case in tara sa natala, aceasta din Valapariso concepandu-si-o special ca punct de observatie. Pe trei laturi ale sale, mai putin cea indreptata spre deal, se gasesc ferestre largi, dand posibilitatea locatarului de a avea o panorama completa. Chiar si baia are o fereastra supra dimensionata. Casa are cinci nivele, ultimul constituind biroul de lucru, punct de inspiratie, al proprietarului. Se spune ca avea obiceiul de a-si tine concitadinii sub observatie prin binoclu, el insusi consemnand in scrieriile sale cateva obiceiuri observate astfel la vecinii sai mai apropiati sau mai departati. Tot orasul era o mare sursa de inspiratie pentru Neruda. Acum casa este administrata de o asociatie ce poarta numele autorului si are alaturi un magazin de suveniruri, un punct de informare turistica si o biblioteca. Un lucru special la acest muzeu este ghidajul, facut prin mijloace multimedia. Plimbandu-ma prin casa omului am avut senzatia ca toata lumea vorbeste la mobil: la intrare ti se inmaneaza un dispozitiv care arata ca un telefon sau telecomanda si un plan al casei, la alegere in limba engleza sau spaniola. Parcurgand etajele alegi din plan numerele indicate sa le butonezi pe “telecomanda” ta si asculti informatiile despre zona in care te afli. Fara exceptie, toata lumea se plimba cu dispozitivul lipit de ureche, poate mai putin eu care am avut timp sa observ aspectul asta si sa ma invart prin sufrageria, dormitorul sau baia omului fara sa ascult neaparat toate povestiile din difuzor. Senzatia e ciudata, aranjamentul casei pastrandu-se cat de cat si astfel dandu-ti impresia ca tocmai ai patruns in casa unui om inca in viata ce momentan nu e acasa dar s-ar putea sa se intoarca din clipa-n clipa si sa te gaseasca pierdut pe undeva printre etajele 3 si 4, pe vreo scara ingusta, sau dupa barul din sufragerie, loc in care numai Neruda avea voie sa stea.

   Un loc inedit Valparaiso asta, de vizitat chiar si fara treaba, cum am ajuns eu cu vaporul. O cultura aparte fata de cea europeana si totodata aparte si fata de ce informatii ajung la noi despre astfel de locuri. Sa ajungi sa vizitezi aceste taramuri e destul de greu din Romania, dar daca esti pasionat de calatorii, de civilizatii nascute din combinatia distructiva de european cu local, de lumea spaniola, atunci Valparaiso e un punct de oprire obligatoriu. Asezarea a fost initial un sat de localnici, apoi o tabara de realimentare pentru exploratorii europeni, o escala obligatorie in gold rush-ul californian, iar din decaderea economica produsa de concurenta Canalului Panama a renascut un centru de arta in aer liber recunoscut de UNESCO.