TREI POVESTI, UN SINGUR LOC

 Povestea lui

   De mai bine de 40 de ani un mexican a decis sa isi dedice viata iguanelor, specie pe cale de disparitie in Mexic. Ramon Archundia a inceput prin a salva o pereche de iguane si a le ingriji in propria-i curte iar azi a ajuns sa protejeze in sanctuarul sau peste 600 de asemenea reptile. Asa a aparut Iguanario Archundia din Manzanillo, Mexic. Omul a decis ca trebuie sa protejeze aceste animale vanate pentru piele sau vandute ca animale de companie. Le-a primit si ocrotit in curtea sa pe care a transformat-o in sanctuarul iguanelor. De la perechea salvata initial a inceput sa primeasca reptile aduse de alti salvatori, sa amenajeze spatiul si chiar sa primeasca si animale din alte specii care aveau nevoie de un salvator. Iguanario Archundia se poate vizita fara nici o taxa, lucru care le-a atras lui Ramon si tatalui sau, Juan, multe probleme din partea autoritatilor. Acestea nu au putut sa inteleaga multa vreme caracterul benefic al locului, observand doar faptul ca neexistand profit de pe urma iguanelor atunci nici taxe nu se plateau catre autoritati. Doar in ultimii ani, cu ajutorul unor organizatii non-guvernamentale care se ocupa cu protejarea faunei si cu ajutorul voluntarilor, sanctuarul iguanelor a ajuns sa fie privit mai ingaduitor de catre stat. Locul se intretine prin donatii de la vizitatori si localnici care contribuie zilnic cu hrana pentru masivele soparle, care de altfel sunt vegetariene.

Povestea mea

Sa mai pun o poza si cu mine din cand in cand

   Am aflat despre Iguanario Archundia de pe Internet, cautand locuri interesante de vizitat in Manzanillo, Mexic. Tot de acolo am rezumat si prima parte a acestui text, din pacate neajungand sa vorbesc cu pionierul acestui sanctuar. M-am decis cu greu, dupa 4-5 vizite in acest port, sa merg sa vad locul. Nu sunt un fan al reptilelor, ba chiar ma tem de unele dintre ele, parandu-mi-se impredictibile. Totusi iguanele sunt niste soparle vegetariene, aparent lenese si lente. Mi-am planificat vizita pentru sfarsitul diminetii, catre pranz, ceea ce a fost o greseala, nesttind ca nu este deschis in acest moment. Am descoperit la fata locului ca doar in preajma orei 12, cand e timpul de hranire, se deschid portiile. Mai erau cativa doritori in zona. Ne-am invartit cam 30 de minute in jurul curtii iguanariumului, mai tragand cu ochiul printre zabrelele portilor, mai cautand iguane prin copacii din preajma sau admirand fauna din iazul din apropiere. Iesirile mele de la vapor prin diferitele porturi ale lumii sunt destul de atent planificate ca si timp, acesta fiind limitat, asa ca nu am mai stat pana la deschidere si am purces spre urmatorul obiectiv al zilei.

Povestea lor

   Ce am fi putut totusi vedea la sanctuarul iguanelor si ce am vazut de fapt? Locul este descris cumva ca o mica gradina zoologica, proprietarul ingrijind si altfel de animale. Din textele gasite pe internet aflasem ca vom gasi acolo si animale cu blana (ratoni, bursuci, coati, etc.) dar si pasari, dintre acestea am si vazut cateva in custi, prin gardul curtii, papagali de talie mica si gaini. Cum ziceam insa, ne-am invartit in jurul curtii si am putut sa admiram si catve animale neasteptate, mai ales in zona iazului (sau un fel de canal cu apa necurgatoare) din imediata vecinatate a iguanariumului. In copacii a caror coroane se revarsau peste suprafata apei am admirat diferite specii de pasari de apa si bineineteles vedetele locului, cateva zeci de iguane. Surpriza cea mare ne-a venit din apa unde pe langa testoasele observate in numar mare am putut vedea la un moment dat si un crocodil american. (specia e numai banuita, nefiind prea cunoscator in ceea ce priveste aceste reptile, nefacand diferenta intre aligatori si crocodili, si cam asta gasind cu ajutorul prietenului Google ca cea mai posibila specie de la fata locului).

Beneficiarii principali ai locului

O aratare surprinzatoare...

   Dincolo de regretul de a nu putea patrunde efectiv in curte intre iguane si de a intalni pe omul care mentine acest loc “in viata”, m-am bucurat totusi de o experienta deosebita de cele precedente din Manzanillo, un port mai mult comercial decat turistic, fiind cunoscut ca cel mai mare al Mexicului la Oceanul Pacific, dar nu prea mai fiind vizitat in ultima vreme de nave de croaziera caci nu are multe de oferit in domeniul turismului de scurta durata. Exista insa si o zona de hoteluri cu plaje pentru turisti si posibilitatea de a pleca din acest loc spre alte obiective din regiunea Colima, dar eu nu am timp sa ajung in astfel de locuri si atunci prefer chiar si miciile atractii locale, usor de atins, dar mai putin populare. 

   Iguanario Archundia este un loc unde ma voi mai intoarce in viitor spre a-l putea savura mai atent.

Printre frunze gasesti si iguane

Unde nu sunt funze e mai usor de gasit soparla

NU MAI VREAU CA IDOLI, EROI AMERICANI

   Sunt un fan al benzilor desenate si, pana mai ieri, al filmelor care puneau in miscare aceste imagini statice. In ultimii ani insa incep sa imi schimb optica aceasta prin, poate, neintelegerea fenomenului care se petrece in viata “eroilor americani” de BD. Observ in tendinta creatorilor un gol de imaginatie si o dorinta de subminare a proprilor personaje. Adica? Au aparut in ambele mari edituri din domeniu, Marvel si DC Comics, albume cu eroi pozitivi impotriva colegilor lor si de asemenea dorinta de a le arata latura umana a acestor super-eroi. “Razboi civil”?! “Batman vs. Superman”?! (pfui, de parca ar exista vreodata o sansa in favoarea primului!), “Moartea lui Superman”?! Chiar asa? A ajuns America sa isi nege eroii? Sa isi huiduiasca proprii copii minune? Ei bine, eu nu vreau sa fiu martor la asa ceva!

   Din pacate insa cu ani in urma, la un salon de BD, am aflat ca se pregateste si in Romania ceva de genul acesta... Un fel de Capitanul Romania, un tip care desi are supra puteri, trebuie sa umble mascat. Am si vazut cateva schite legate de acest concept si mi s-a parut destul de asemanator cu comercialul sau frate american. Recunosc ca am fost entuziasmat la inceput, ca mi s-a parut o idee buna sa avem si noi un super-erou local, un model pentru copiii noilor generatii. Dar vazand noua directie luata de BD-ul major american, parca as zice “Nu, Multumesc!”. Asa ca m-am pus pe analizat, oare chiar ne-ar trebui un asemenea personaj?

   Am cautat in mintea mea cu ce asociez ideea de erou, ce m-ar putea face sa ma regasesc intr-un astfel de personaj daca as fi din nou adolescent, sau chiar si acum, copil mare cum sunt. Cred ca in primul rand radaciniile lui locale ar fi primul motiv. De ce eroii fantastici americani sunt futuristi? Pentru ca ei nu au la ce sa se uite inapoi... La masacrul “pieilor rosii” cu tendinta de exterminare? La exploatarea literalmente la sange a sclavilor negrii adusi din Africa sau la mai curand spiritul razboinic idiotic inceput cu decimarea populatiei civile cu arme experimentale (nucleare) si pana la destabilizarea unor zone intinse de pe glob (vezi Coreea, Iugoslavia sau Orientul Mijlociu)? Ce din istoria acestei natii ar putea sa nasca eroi care sa ma atraga?

   In ultimii ani (3-4, as zice), BD-ul romanesc a inceput sa exploateze resurse locale combinandu-le cu idei din literatura vestica actuala. Asa au aparut eroi de basme romanesti care isi extind aventurile dincolo de imaginatia creatorilor lor initiali. Eroi de poveste care isi continua viata dincolo de granita basmului clasic, o exploatare imaginativa a ceea ce se petrece in timpul acelui “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”, dar cum? Si daca “am incalecat pe-o sa, si v-am spus poveste-asa” ar avea un va urma (ca doar nu o sa stea omul acela la nesfarsit in sa, o sa mai coboare la vreun foc de tabara, seara la odihna, sa spuna si continuarea povestii, nu?). Si atunci, daca avem material de exploatat la noi aici, de ce sa copiem idei de la altii? Eu cred ca ar putea sa apara eroi de legenda, si eventual si cu super-puteri, originali din ideile folclorilui nostru si din amintirile istoriei noastre. Dupa ce am trecut prin identificari proprii cu Winetou si D’Artagnan m-am oprit in adolescenta la Cae Indru, dorindu-mi in toate jocurile vremii sa fiu el, desi prietenii de joaca nu il cunosteau. Nu ajunsesera sa exploreze cartiile cu eroi locali. Mi s-ar parea, ce-i drept, putin probabil sa gasesc copii care sa se fi identificat cu fratii Jderi, Soimarestii sau Baba Novac, dar eu clar am jucat roluri de Miu Haiducu sau Anghel Sapte Cai. Ideea e ca de la strabunii daci, care clar au fost foarte diferiti spirituali de urmasii lor romani, si pana mai de curand la istoria moderna, se gasesc prilejuri nenumarate sa gasim loc unui eoru local care sa ne reprezinte... Si daca ne incapatanam sa nu folosim istoria, atunci folclorul nostru bogat in Feti-Frumosi, Ilene-Cosanziene si alte personaje mai mult sau mai putin populare, poate da nastere oricand unui erou fantastic care s-ar putea lua la tranta dreapta cu Thor sau Superman. Sa nu uitam ca nici azi nu ne e prea clar daca Zamolxis a fost un zeu sau doar un simplu om care s-a impus prin virtutiile sale, cnejii Gelu si Menumorut au trait niste vremuri atat de necunoscute incat ar putea da nastere la niste legende fantastice, marii nostri domnitori au avut mereu in preajma lor niste oameni de nadejde care sa ii povatuiasca spre calea pe care au mers, unii dintre ei chiar dand nastere in imaginatia strainiilor la personaje de renume mondial (vezi Vlad Tepes – Dracula). Deci, dragi creatori de BD, ce mai asteptati? Lasati concepetele vagi moderniste ale noului curent din aceasta arta si intorceti-va la origini, creati eroii romani de care avem nevoie sa ne dezvoltam generatiile viitoare ale natiei noastre! Creati mai multi Harapi Albi, inventati daca e nevoie noi Capitani Ion si Nuferi Albi, ajutati-va publicul sa se identifice cu eroii vostrii si nu cautati direct comercialul. Asta va veni mai apoi, ca urmare a identificarii publicului cu eroii, cu dorinta de a descoperi noi aventuri, si totodata veti deveni voi insiva eroi de urmat, modele creatoare si veti da incredere si altor tineri artisti ca se poate crea arta in BD. 

   Constanta cumva se zbate in a perpetua acest fapt. Dincolo de Salonul local de BD care se tine si nu prea toamna, am avut bucuria sa aflu ca un grup de profesoare impatimite consumatoare de benzi desenate organizeaza periodic la scoliile unde profeseaza concursuri de creatie in domeniu pentru elevi. Am fost si eu martor la premierea unui astfel de concurs, am admirat cateva lucrari ale copiilor, si ca sa nu las acest text complet fara poze, il voi ilustra cu fotografii de la acest eveniment. Imi cer scuze doamnelor ca nu imi mai aduc aminte clar denumirea lui si ca imi permit sa public fotografii de la el, dar cred ca nu se vor supara irevocabil pe mine...

PS Sunt sigur ca imi vor improspata memoria cu commenturi la acest text!

LA PAS PRIN BUSAN

   Azi am găsit puțin timp să mă plimb prin Busan, unul dintre cele mai mari orașe ale Coreei de Sud. Bineînțeles este și un port, cum altfel să fi ajuns eu tocmai până aici... Este primul centru comercial dintre Coreea si Japonia, cronologic vorbind. După numeroase tentative ale japonezilor de a invada Coreea și după mulți ani de interdicție de a debarca pe continent in această peninsulă, s-a permis totuși crearea unui punct de comerț cu insularii.

Fără mici distracții, greutățiile vieții ne-ar birui...

   Astfel s-a dezvoltat Busan ca unul dintre cele mai mari porturi ale Orientului Îndepărtat. Am străbătut azi câteva zone importante ale orașului. Mai întâi câteva străzi cu locuri ce comemorează începutul erei moderne și industriale a orașului, perioadă în care localitatea s-a extins în mare prin amenajări îndiguire și asanări - 40-Step Culture and Turism Theme Street.
   Am observat mai apoi în apropiere alt punct de interes, Busan Tower în Yongdusan Park. Eu l-am văzut de departe și m-am avântat spre el, abia apropiindu-mă am realizat că aveam de urcat un deal pentru a ajunge la turn, care însă s-a dovedit a fi închis zilele astea din motiv de renovare. A meritat totuși plimbarea, chiar si de la baza turnului se poate admira o zonă întinsă a orașului. Plus că am mai adăugat câteva cunoștinte despre oraș lecturând panourile informative din parc.

   Plimbarea mi-am încheiat-o, din întâmplare, într-o zonă comercială a orașului, de-a dreptul modernă și foarte populară pentru plimbări - Strada Gwangbokro (Independenței) plină de magazine și tonete cu mâncare tradițională, și cam în aceași zonă BIFF Square (vă las pe voi să descoperiți de ce îi zice așa...) și Piața de Pește Uscat (Dry Fish Market).
   Poate nu sunt cele mai reprezentative locuri de vizitat în Busan, dar ele mi-au fost mai accesibile azi, o duminică de leneveală în Coreea de Sud.

Intrarea într-un templu budist

HONG KONG DINTR-O RĂSUFLARE

Tramvaiul pe plan înclinat sosește in stația de bază

   Mereu când am ceva mai mult de 4 ore de petrecut prin Hong Kong optez să urc pe Victoria's Peak deoarece acolo am aproape tot ce înseamnă orașul ăsta la doi pași distanță. Rețeaua de metrou e foarte bună in Hong Kong și sunt vreo 2 stații aproape de punctul de bază al popularului tramvai cu care poți urca în cel mai înalt punct al insulei.

Vedere spre zona centrală a Hong Kong-ului și Kowloon-ul în depărtare

   Sus, la stația finală, găsești tot orașul concentrat într-un punct. De cum te dai jos din tramvai intri în zona vânzătorilor de suveniruri cu o ofertă foarte bogată căci este totuși vorba de un oraș emblematic al Chinei și chiar al întregii Asii, plus influnțele britanice care încă se resimt în zonă. Apoi tot urci și urci vreo 6-7 etaje cu restaurante cu diferit specific și magazine felurite ca să ajungi pe terasa de pe acoperișul clădirii de unde poți admira tot orașul dacă ai noroc de o zi senină. Și dacă mai ai timp, de la unul dintre nivelele intermediare, poți să ieși din această clădire, să traversezi o piațetă și să intri într-un adevărat mall construit în vârful muntelui. Eu acolo încă nu am ajuns, mi-am lăsat treabă și pentru dățiile viitoare, dar știu sigur că acolo sunt și cel puțin două muzee care mă așteaptă să le vizitez.

Vedere din tramvai

   Punctul de belvedere, tramvaiul emblematic, restaurantele cu bucătărie locală, tarabele cu suveniruri unde poți negocia orice obiect sunt motivele pentru care merită să aștepți vreo 30-40 de minute (într-o zi normală) să prinzi un loc în tramvaiul care te urcă pe cel mai înalt munte al fostei colonii britanice. Chiar și așa, e cel mai rapid mijloc să ajungi acolo și să te și încadrezi în 4-5 ore de vizită a Hong Kong-ului.

Prin pădurea asta urcă tramvaiul

Spre Aberdeen, în spatele muntelui - și calea navală pe care ajung eu în Hong Kong

DE CE AȘ MERGE (IAR ȘI IAR) LA HAȚEG

 

   Am aflat de curând cum că în Hațeg ar fi un parc ceva mai special, așa zis al dinozaurilor. Mi-a zis soția într-o zi de vară "Hai să vizităm Geoparcul Dinozaurilor -Țara Hațegului!". Eu de obicei la un "hai..." răspund tot cu "hai" și așa iată-ne în miezul verii în drum spre Hațeg. Eu, credul, am zis că bat oleacă la picior parcul ăsta și apoi mă pun pe o bancă la umbră sau la o masă a vreunei terase, la o bere rece... nu mi s-a aprins însă beculețul că de ce tocmai la Hațeg să fac treaba asta.

   Mi-au scăpat din vedere două amănunte: prefixul Geo- si cuvântul Țara. Păi cum era să intre așa un parc într-un oraș? Defapt orașul intră în parc (se află pe teritoriul parcului). Să lămuresc puțin. Un geoparc este o asociere de comunități, e reprezentat zonal tocmai de teritoriul unit al acestor comunități care au obiective comune de dezvoltare și caracteristici geologice, biologice și culturale asemănătoare. Sună cam tehnic, dar simplificat e vorba tocmai de sublinierea caracteristicilor ce au dus la denumirea de "țara...". 

   Dacă geoparcul e denumirea modernă a "țării..." (cât de cât), m-aș întoarce în cazul celui de la Hațeg la o formă mai veche și i-aș zice "Tărâmul de Mituri al Hațegului", căci fiecare localitate, fiecare deal, fiecare colțișor are aici o poveste mai nouă sau mai veche. Case de grofi (niste boieri maghiari pentru cei care nu cunosc termenul), trasee tematice, locuri de șezătoare sunt subliniate foarte bine în acest parc pentru a te face să te oprești puțin asupra lor și a le afla secretul. Și pe deasupra tuturor plutește un Hațegopterix bătrân de aproximativ 65 de milioane de ani (dacă am reținut eu bine, hai, plus/minus 5 milioane - ce mai contează dacă ești un profan în domeniu...).

   Da, zona mai este cunoscută pe plan mondial și datorită descoperirii aici a numeroase schelete și cuiburi de dinozauri pitici, insulari, care au trăit în zona țării noastre acum milioane de ani. Dar despre aceștia vă las pe voi să aflați, eventual printr-o vizită în zonă...

TOKYO LA ÎNĂLȚIME

Vedere de noapte de la 350m 

Tokyo Skytree Tower

   M-am plimbat puțin azi printre pozele mele de călătorie și mi-am amintit de ultima vizită la Tokyo. Ce să faci dacă nu ai mult timp de plimbare prin Tokyo? Urcă în unul dintre cele două turnuri ale orașului: Tokyo Tower și Skytree Tower.

  Recomand pe al doilea, fiind mai înalt și amplasat parcă mai bine pentru o priveliște completă asupra orașului. Turnul Tokyo Skytree Tower este încununarea zonei numite Tokyo Skytree Town, o arie gândită pentru petrecerea timpului liber în diferite feluri: un mall cu magazine si restaurante, un acvariu, câteva muzee și, deasupra tuturor, turnul ce se înalță până la 634 de metri. Publicul poate să viziteze deck-ul de la 350 de metri înălțime sau galeria de la 450. Fiecare zonă are 2-3 etaje cu perete exterior complet de sticlă pentru a da posibilitatea la cât mai mulți vizitatori să admire Tokyo-ul și împrejurimiile de la cele două altitudini. Există o taxă de vizitare și accesul până la cele două nivele se face cu lifturi de mare viteză. Mai sus de 450 de metri este zona tehnică pentru diferite antene radio-TV. 

În depărtare, Tokyo Tower, văzut de la 450m

Cam asta e viteza maximă atinsă de primul lift, până la 350m

   Eu am ajuns aici seara, dar tot a fost o senzație aparte să admir orașul de la o asemenea înălțime. Sunt multe linii de metrou sau tren care au stații în zonă, o menționez aici linia de metrou care vine direct de la Aeroportul Haneda și trecând aproape de terminalul de containere, Keikyu Line

IN CAUTAREA ADOLESCENTULUI PIERDUT

Cam de aici ar incepe Uniunea Europeana

   Iata ca vantul de toamna ma impinge de la spate sa mai scriu si eu ceva. Desi e caldut, vantul asta imi aminteste ca vara a trecut si concediul meu se apropie de sfarsit. Cat de curand imi voi lua zborul (la propriu) spre destinatii straine. Asa ca profit de un moment de liniste ca sa imi reamintesc expeditia de regasire din aceasta vara.

Poate v-ati prins deja, nu e plaja din Mamaia,
desi la o prima privire s-ar putea confunda...

Santier naval inchis la Sulina

   Candva, demult, acum vreo 22 de ani, am fost intr-o tabara scolara ce avea sa devina cea mai frumoasa aventura a mea. Am fost la Sulina, la cel mai estic punct al tarii, care intre timp a devenit cel mai estic punct al Europei. Anul acesta, dupa ce am citit romanul Europolis, m-am gandit sa strang gasca din adolescenta si sa incerc sa reiau firul aventurii de unde il lasasem cu mai bine de doua decenii in urma. E mai usor sa strangi sapte muste intr-o lovitura (ca sa parafrazez titlul unui basm citit in copilarie) decat sapte oameni in floarea varstei cu familii sau fara si diferite obligatii! Dar eu macar mi-am confirmat naivitatea adolscentina crezand ca va fi posibil, si faptul ca lumea nu stie sa zica un NU categoric ci doar sa raspunda cu ambiguitati si amanari. Pe principiul ce poti refuza azi, nu lasa pe maine, lasa pe poimaine ca se prinde el ca e vorba de un refuz, hihi!

   Dar sa revenim la calatorie... Unde din afara Sulina pare un capat izolat de lume, pe cand te apropii iti dai seama ca nu mai e asa. Acum Canalul Sulina pe care se face legatura dintre Tulcea si capatul deltei e strabatut de puzderie de barci si vaporase care satisfac prin viteza de deplasare toate nevoile turistilor. Daca vrei doar un weekend prelungit la Sulina ia o barca rapida care in mai putin de 2 ore strabate cei aproximativ 70 de km intindere de apa. Daca ai mai mult timp la dispozitie si vrei sa fi introdus lent in atmosfera locului poti sa iei vechiile vaporase care parcurg distanta in 4 ore. Totul tine de dorinta si de buget. La prima vedere mi s-a parut neschimbata Sulina, cu cateva repere care mi le aminteam din trecut inca la locul lor. Asta insa doar la prima impresie. Si aici capitalismul haotic romanesc isi face simtita prezenta. Industria a fost omorata mai mult sau mai putin voit iar locul ei a fost luat de o exploatare turstica hei-rupista. Este raiul evaziunii fiscale, pentru putine plati primind bon si acestea nefiind prea mult conectate la turism (cumparaturi in magazin si mese la restaurant). Desi am vazut ca ANAF-ul are vreo doua sedii in oras, cred ca lucratorii erau plecati la pescuit pe bune, peste, nu nereguli...

Pe aici se vine la plaja

La un capat la Dunarii

Ex-adolescentul, cu vechea tabara

Cofetaria adolescentului flamand

   Of, of, dar cred ca tare dezamagit am fost in strafundurile mele de aceasta calatorie daca fara intentie la fiecare sfarsit de idee ajung sa povestesc partile negative. Sulina este un capat de delta. Daca vrei sa explorezi numai delta, nu e o destinatie bine aleasa. Daca vrei insa si mare si delta, e destinatia perfecta. Poti lejer sa iti planifici vreo 5-6 zile pentru a acoperi cat mai bine zona. De aici poti pleca sa vizitezi Padurea Letea, gura de varsare a Dunarii in mare, golfuri si lacuri cu pasari acvatice. Poti sa faci pauze intre aceste calatorii de explorare prin lungi plimbari pe plaja salbatica sau pur si simplu lenevind la soare pe nisip sau mai nou, ca si aici a ajuns modernismul, pe un sezlong inchiriat. Turismul de bresa este si el binevenit aici prin ramurile de pescuit, culinar si, mai nou venitul in Romania, birdwatching. Si peste toate astea se poate face si un pic de turism urban, insa acesta este de pionierat, fiind cenusareasa locului. Daca vii la Sulina sa identifici istoria locului documenteaza-te foarte bine inainte si nu crede ca vei regasi ceva din Europolis... Poate doar sediul Comisiei Europene a Dunarii si un muzeu de la poalele farului din oras, in rest, succes la descoperire! 

UN cal salbatic... ratacit

Colt din Padurea Letea

   Si in aceasta directie, dupa ce ai vizitat muzeul mai sus amintit, iti recomand sa incepi cu un fel de sfarsit, adica cimitirul multietnic al orasului. Eu am pornit explorarea lui de la o informatie gresita, ca ar avea trei sectiuni, corespunzatoare etniilor locale, dar am descoperit in final vreo cinci cel putin: vechea zona a vest-eurpeniilor unde predomina englezii si germanii ajunsi sa moara la acest capat de lume prin intamplari foarte diferite (lucrartori la CED, marinari, salvatori ad-hoc deveniti si ei victime, etc), zona romano-greaca (sau ortodoxa de rit nou) unde se gasesc monumente funerare care spun povesti intregi, nu numai a defunctiilor ci si a locurilor acestea, zona slava (ortodoxism de rit vechi) unde am descoperit ca mormintele sunt orientate invers decat toate celelalte, si mai micile si retrasele zone musulmana si iudaica, care par putin parasite, probabil comunitatiile actuale nefiind foarte puternice. O lectie vie de istorie intr-un loc dedicat mortiilor... Apoi pentru a continua periplul urban de descoperiri nu iti mai ramane decat sa strabati singurel straziile orasului si sa te miri si sa admiri de ce gasesti, ca prea multe indrumari nu vei gasi. Doar niste indicatoare catre cele 4-5 biserici de diferite confesiuni care insa toate poarta hramul Sfantului Nicolae, si cauza acestui fapt ramanand un mister pentru mine. 

Monument funerar

   Dincolo de toate aspectele negative cu care am incheiat fiecare aliniat concluzia mea este ca Sulina este un loc foarte ofertant. Mie mi-a placut aceasta a doua explorare a locului, cumva am regasit adolescentul acela din tabara scolara inca extistenta care isi completa mesele la o cofetarie care acum este inchisa si parasita. Mi-am reconstituit plimbariile de atunci partial fizic, partial in depanarea unor amintiri prin povestiile cu care mi-am plictisit insotitorii. Sulina este, inca, un loc curat unde nu ajung atat de multi turisti incat sa isi lase prea pronuntat urmele trecerii de porcus turisticus. Nu spun acum ca plimbandu-te cu barca pe canale printre nuferi si pasari de balta nu vei gasi si endemicele pet-uri, dar parca aici sunt totusi mult mai putine decat in restul zonelor atat de batute din restul tarii. Si poate ca nu am fost eu azi in cea mai buna pasa de a scrie, cu tot vantul asta sacaitor de toamna fierbinte, dar macar pozele sper sa fie mai inspirationale decat mine...