 |
| Pasii de constructie |
 |
| Jocuri din lemn |
Asa am purces dimineata devreme spre statiunea de izvoare
termale Arima-Onsen de langa oras. Acolo am avut ca scop 2 muzee destul de
strans conectate la copilaria mea: unul al jucariilor si altul cu timbre. Le-am
denumit simplu fara titulatura lor intreaga pe care de obicei o cam ignor,
fiind prea pompoasa pentru memoria mea. Statiunea in sine nu se deosebeste prea
mult de stilul uneia de la noi, cu hoteluri de lux dar si pensiuni mai ieftine,
bai publice si clinici de tratament. Ma refer aici la Baile Herculane, singura
de izvoare termale ce am vizitat-o in tara. Si architectural vorbind putem sa
le comparam ambele avand atat cladiri mai vechi, de la sfarsitul secolului XIX
– inceputul lui XX dar si constructii mai noi. Aspectul lor, curatenia si
linistea din statiune dau totusi Arimei cateva clase peste Herculane.
Am inceput cu muzeul de jucarii fiind mai in central
statiunii. Nu e foarte mare desi spunand ca se intinde pe 4 etaje ar parea
contrariul. E impartit pe sectiuni cu figurine din lemn, multe lucrate de
mesteri germani, cu puternice influente montane si catolice; jocuri de logica
si indemanare, gen puzzle, lego, etc; jucarii cu mecanisme, pe elastice, roti
dintate si fire, manipulate prin manivele sau butoane si ultima parte
miniaturi, dupa trenuri, vapoare, masini plus robotei si papusi. Se incepe
vizitarea de la ultimul etaj, primul in enumerarea mea, cu figurine din lemn.
Am admirat in vitrine scene de Craciun din sate germane sau nasterea lui Isus,
Arca lui Noe, o colectie bogata de spargatori de nuci. Am descoperit incepand
de aici si una din cele mai minunate meserii din lume: prezentator de jucarii.
La 3 din cele 4 etaje ale muzeului o angajata prezenta la un stand din
exponatele salii: cum se fac figurine din lemn, cum se folosesc anumite jocuri
sau in ce fel functioneaza jucariile cu resorturi. Cobora din etaj in etaj
facand cate o demonstratie pentru publicul aflat la momentul respectiv in sala.
Meseria de jucator cu jucarii la muzeu parca m-ar atrage si pe mine... Sala de
jocuri logice si de indemanre m-a atras cel mai mult. Dincolo de demonstratia
cu doua jocuri expuse acolo manuite foarte abil de catre prezentatoare, am avut
ocazia sa descopar multe din jocurile copilariei mele. Cu mici diferente, una
dintre ele fiind materialul din care erau confectionate, aici predominand
lemnul iar in copilaria mea ieftinul plastic era preferat. Asa am descoperit si
un titirobil de lemn. Interesant e faptul ca nu a trebuit sa ma chinui prea
mult sa imi amintesc denumirea lui. Nivelul urmator m-a uimit prin
inventivitatea creatorilor si complexitatea exponatelor. Ca sa fac o paralela
tot la copilaria mea as aminti de jucariile pe elastic, pisici, girafe si alte
animale, care cand apasai pe butonul de sub postament isi pierdeau consistenta
din cauza ca se slabea elasticul. La o scara mai mare si aduse la nivel de
arta, as putea spune, am vazut automate de desenat, cu pesti si sirene inotand,
scene de bar, curse de viteza intre oua si gaini (ca sa se stabileasca cine a
fost primul, oul sau gaina) ba chiar si o scena de conflict familial, in care
sotia dadea din gura iar barbatul isi baga degetele in urechi (chiar asa se
misca mecanismul, nu am folosit nici o figura de stil...). Ultimul etaj, care
era si cel mai de jos mi-a amintit iar de copilarie prin exponatele sale:
machete la scara reprezentand masinute, trenuri si vapoare. Cine nu iubea acum 20-25 de
ani masinutele de metal sau trenuletele pe sina. Probabil si acum mai sunt
iubite, cu conditia sa fie intr-un joc pe calculator. La final, ca tot nu m-am
putut abtine si am zis si de calculatoare, as zice ca un astfel de muzeu e
foarte educativ, si pentru cei mari sa isi mai aminteasca de jucariile
copilariei lor, dar si pentru copii actuali sa vada ca exista o lume a jocului
si dincolo de ecranul computerului. Joaca a existat dintotdeauna, si la lumina
lumanarilor cat si la cea de neon si leduri de pe acum.
 |
| Ce copil nu si-ar dori asa ceva acasa? |
Dupa o plimbare destul de epuizanta pe stradutele inguste si
parca mereu in urcare ale statiunii m-am indreptat si spre al doilea obiectiv
major al iesirii mele vilegiaturistice: muzeul filatelic. De cativa ani m-am
intors la un hobby atat de comun copilariei de sub comunism, colectionarea de
timbre. Acum nu mai joc „tic si palma” ca sa castig timbrele altora, nici nu
ajung prea des sa fac schimburi cu alti impatimiti de gen, asa ca mi le cumpar
singur de prin toata lumea unde gasesc un magazin specializat. Sau un muzeu in
cazul de fata. Muzeul in sine mi s-a parut cam mic si plictisitor, nefiind un
convins 100% al filateliei si oricum, necunoscand prea mult despre cea
japoneza. Am avut ocazia sa admir colectia bogata incepand de la primele timbre
locale pana la ultimele aparitii. E clar un inventar muzeografic aflat in continua
expansiune. Ce mi-a ramas in minte e un tablou realizat din decupaje de timbre
si o serie de stampile postale a tuturor prefecturilor din Japonia, rotunde, cu
modele destul de graitoare despre zona ce o reprezentau, mai repede un fel de
stampile cu steme as zice eu...
 |
| Un job de invidiat |
Nevizitand nici o baie publica din cauza programului zilei
ce mi-l cam incarcasem cu vizite la muzee am plecat putin dupa pranz cu trenul
inapoi la Kobe. Acolo aveam in plan o vizita la muzeul de marina si muzeul
Kawasaki. O zi plina de culturalizare pentru mine, dar asa e cand scapi cate o
zi intreaga de la vapor, aglomerat cu programul. A doua parte a zilei insa mi-o
voi aminti aici cu alta ocazie insa, acum raman doar cu gustul dulce al
amintirilor despre copilaria mea si cu bucuria de a mai fi capabil inca sa imi
amintesc numele jocurilor dragi mele pe atunci...
